Conceptul de creanțe în majoritatea cazurilor se aplică unei persoane juridice. Cu toate acestea, definirea unui astfel de concept presupune că creanțele reprezintă o parte din fondul de rulment al companiei.
Creanțe
Conturile de primit reprezintă suma de bani pe care o entitate se așteaptă să o primească de la contrapartidele sale, adică parteneri, clienți sau alte persoane cu care interacționează. În acest caz, desigur, vorbim despre sume pentru a căror primire există anumite temeiuri legale sub forma contractelor sau acordurilor încheiate.
Conturile de primit pot fi formate într-o varietate de moduri. De exemplu, poate apărea într-o relație de afaceri între două întreprinderi comerciale care sunt parteneri pe termen lung și, prin urmare, au încredere reciprocă. Mai mult, dacă unul dintre ei este client al celuilalt, atunci furnizorul îi poate furniza clientului bunurile necesare cu o plată amânată. Astfel, de ceva timp va exista o situație în care bunurile au fost deja livrate către client, dar clientul nu a transferat încă fondurile ca plată pentru acest produs. Ca urmare, suma care urmează să fie primită ca plată va constitui o creanță.
Creanțele sunt de obicei atribuite capitalului de rulment al întreprinderii, deoarece, de obicei, compania se așteaptă ca într-un anumit timp să primească acești bani și să îi poată folosi în scopuri proprii. Cu toate acestea, o cantitate mare de creanțe poate amenința funcționarea normală a companiei: de exemplu, dacă nu poate efectua plăți curente sau rambursa împrumuturile, deoarece banii datorați nu au ajuns încă în conturile companiei de la debitori.
Tipuri de creanțe
În contabilitatea modernă, se disting mai multe tipuri principale de creanțe, pe care contabilii din argoul lor profesional le numesc adesea pur și simplu „creanțe”. Deci, dacă un contract sau un acord între o organizație și debitorul acesteia implică faptul că datoria trebuie plătită în termen de 12 luni, atunci această datorie este considerată pe termen scurt. Dacă perioada de rambursare a datoriilor depășește 12 luni, această datorie este clasificată ca fiind pe termen lung.
În plus, trebuie avut în vedere faptul că creanța este considerată normală în perioada prevăzută de contract. De exemplu, dacă termenii contractului dintre furnizor și client sugerează că datoria trebuie rambursată în termen de o lună de la data livrării, în cursul acelei luni, furnizorul nu are niciun temei legal pentru a aduce creanțe împotriva clientului. Cu toate acestea, după expirarea acestei perioade, creanța devine restantă, iar furnizorul are dreptul să se adreseze instanței pentru a o încasa.
